10 Cloverfield Lane: când nu știi ce să alegi între un psihopat și extratereștri [Playfilm]

Am fost la avanpremiera 10 Cloverfield Lane, la Cinema City, iar asta e recenzia noastră pentru unul dintre cele mai bizare SF-uri văzute în ultimul timp. Și nu neapărat într-un sens bun.

În primul rând, e important să clarificăm un lucru de la început: 10 Cloverfield Lane nu e un sequel al filmului Cloverfield din 2008, iar publicația Screenrant o confirmă: „Chiar dacă mulți cinefili presupun că 10 Cloverfield Lane este un sequel al filmului-kaiju Cloverfield al regizorului Matt Reeves (Dawn of the Planet of the Apes), 10 Cloverfield Lane a fost dezvoltat, de la început, ca un proiect semnat John Campell și Matt Stuecken. Numit inițial The Cellar, filmul a fost redenumit Cloverfield atunci când Paramount Pictures și J.J. Abrams au achiziționat scenariul. Tranziția la marele ecran nu a compromis caracterul de film independent, însă oricum orice legătură cu Cloverfield e minimă. În schimb, filmul este o experiență inteligentă, captivantă, și plăcută de privit”.

Acțiunea rezumată ar fi cam asta: Michelle (Mary Elizabeth Winstead), o tânără care aspiră să facă design, își părăsește iubitul și, conducând cu viteză, are un accident și își pierde cunoștința. Se trezește cu un genunchi imobilizat și cu un ac în venă, legată de o țeavă într-un subsol izolat de exterior. Aici, Howard (John Goodman), un fost specialist din Marină, o ține sechestrată pretinzând că a salvat-o dintr-un atac catastrofal, care omorât tot restul lumii și, pentru a-i dovedi intențiile bune, îi arată restul adăpostului. O bună parte din film nu vei ști ce să crezi: e Howard un psihopat sau pur și simplu un paranoic ale cărui previziuni ajung să se adeverească? În același buncăr se mai află și Emmett, ale cărui intenții vă vor induce, de asemenea, în eroare.

Recenzie – 10 Cloverfield Lane

Se poate să avem prea multe pretenții, dar deși filmul avea potențialul de a fi excelent, câteva lacune care țin, în principal, de logica acțiunii au cam stricat petrecerea. Totuși, să începem cu aspectele pozitive: filmul chiar te ține în suspans și te face să simți o anumită presiune psihologică. Mai ales dacă ai spirit de detectiv, te va măcina misterul în legătură cu Howard. E psihopat? E un om cu intenții bune? E un criminal sadic, care și-a creat un univers morbid doar pentru a-și atrage victimele în capcană? Sau e pur și simplu un paranoic care a reușit să intuiască o tragedie iminentă? Va dura ceva timp până vei primi răspunsul la întrebare. Iar asta e cea mai tare parte a filmului. Vei simți pe tot parcursul filmului o tensiune inexplicabilă și o teamă cel puțin la fel de bizară.

Cât despre Michelle, personajul este foarte bine construit. Deși, practic, ajunge în casa de sub pământ a unui om cu tulburări comportamentale, despre care nu știe decât că e specializat în tehnici de supraviețuire și că a făcut armata, nu devine nicio secundă victima, iar relația ei cu Howard avansează într-un mod interesant, trecând prin ură, neîncredere, dispreț, dezgust, teamă și pe alocuri chiar și compasiune. Există și o tensiune sexuală, care totuși rămâne latentă. Ceea ce mi-a depășit orice simț al logicii în ceea ce o privește pe Michelle e lipsa ei de reacție în anumite situații. Se trezește cu piciorul rupt și legat de o țeavă, într-o încăpere care i-ar da fiori și celui mai curajos om din lume, dar nu se pierde cu firea. Apoi, află că e o șansă foarte mare ca toți oamenii de pe Pământ să fi murit în chinuri, dar tot nu se pierde cu firea. Nici măcar faptul că în categoria oamenilor de pe Pământ care au murit în chinuri se află toți cei dragi nu o face să se piardă cu firea. Aspectul acesta mi s-a părut nenatural și cred că ar fi fost mai bine să umanizeze mai mult personajul.

Emmett (John Gallagher Jr) e exact tipul de băiat deștept, dar lipsit de încredere în propria persoană și cu probleme de adaptare. Și în cazul lui te vei întreba cum stau lucrurile: e o victimă, e un complice al lui Howard sau e pur și simplu un om care a fugit de dezastrul de afară către singurul om care îi putea oferi protecție? Din nou, va dura ceva până să ai un răspuns. Cei de la Film.list scriu că: „Cei care caută un horror vor găsi unul de factură psihologică. Și, oricum, cui îi pasă de fanteziile cu extratereștri și cu apocalipsa ale unui nebun, dacă nu ne gândim și la personaje? Așa cum spune unul dintre personaje: ‘Oamenii sunt ființe ciudate’…”

Încă un lucru care mi-a plăcut în mod deosebit e modul de filmare. Dacă acțiunea nu are tot timpul logică, felul în care se succed cadrele are. Totul e foarte dinamic și sugestiv. Poți să anticipezi ce urmează să se întâmple în următoare scenă fiind atent pe ce se concentrează filmarea. De exemplu, poți să te prinzi că Michelle vrea să îi fure cheile lui Howard dintr-o fracțiune de secundă de focus asupra lor. Tehnica asta nu face acțiunea previzibilă, ci cumva reușește să amplifice suspansul. Practic, Michelle e prinsă între două opțiuni, iar niciuna dintre ele nu sună chiar poetic: ori rămâne în casă cu Howard, un om care, după cum specificam și mai sus, ar putea să fie un psihopat, un salvator sau ambele deopotrivă, ori evadează într-o lume în care aerul ar putea să nu mai fie respirabil și extratereștrii să fi distrus omenirea. Alegeri, alegeri, alegeri…

Așadar, 10 Cloverfield Lane e un film care ar fi putut fi mult mai bun decât s-a dovedit a fi. Povestea e interesantă, actorii sunt buni, există suspans, există un final care te poate surprinde și totuși, rezultatul final e comparabil cu momentul în care te duci la o cofetărie. Apoi comanzi prăjitura ta preferată, dar primești o versiune a ei care nu te încântă. Și totuși, mănânci prăjitura, pentru că ai dat banii pe ea. Și nu e neapărat rea la gust, dar nici nu te dă pe spate. Cam așa.